– Da, e clar! La dumneavoastră aici e muncă de două ore şi este şi foarte complicat. Trebuie să demontez și plita și cuptorul. E ca dreaq făcută treaba. Cine v-a lucrat aici?

– Aoleu! De ce spuneţi asta? Ce are?

– Păi vedeţi dumneavoastră coturile astea? E butelie cu bombă aici! Puteaţi să explodaţi. Iar ţeava asta e prea aproape de perete. Ia uitaţi, nu pot să bag nici şurubelniţa între ţeavă şi perete. Aţi pus faianţă aici şi acum e prea aproape de ţevi!

– Vaaaaaai. Păi şi ce înseamnă asta?

– Ce să însemne? Daţi jos faianţa că eu nu pot să mut ţeava.

– Uitaţi care e treaba. Cum vă numiţi? Aşa. Domnule Dan, eu sunt femeie singură şi nu îmi trebuie mie acum să dau jos faianţa, să repar pereţii şi ce mai ziceţi dumneavoastră. Nu mai pun niciun senzor şi cu asta basta.

– Păi eu vă înţeleg, dar e obligatoriu. Altfel, trebuie să raportez la Distrigaz şi tot o să îl puneţi. Plus amendă. Şi ca să ştiţi, va costă 285 senzorul şi vreo 200 piesele pe care le schimb eu aici.

Băi nene băi. La omu’ sărac, nici boii nu trag! Cheltuiala asta nu e bugetată în Excel-ul meu.

– Domnu’ Dan, m-aţi nenorocit, zău! Haideţi vă rog eu, vedeţi cum faceţi să găsiţi o soluţie să puneți colea ce trebuie pe mai puţini bani şi fără să dau jos faianţa. Şi să şi puneţi toate la loc fix cum erau, vă rog. Nu mă băgaţi la cheltuieli în plus, că nu am nici serviciu acum.

– Aoleu. Nu aveţi de muncă? Păi ce s-a întâmplat? Că păreţi femeie deşteaptă!

Îi povestesc eu pe scurt care e treaba.

– Hadeti, staţi liniştită că rezolvăm. Vă fac o lucrare aici de o să mă ţineţi minte. Eu sunt bărbat nu glugă de coceni!

Domnu’ Dan are 41 de ani şi 141 de kg. Şapca lui boţită şi zâmbetul drăgălaş îl fac să pară un copil. Nu m-aş fi gândit că e mai mare decât mine. Purta cu el o borsetă, boţită şi ea. Zicea că e tare bună pentru că are căptuşeala ruptă şi poate să ascundă acolo bani (în cazul în care îi mai dă cineva la vreo lucrare) . Altfel, era obligat să raporteze la sfârşit de zi câţi bani a făcut şi să îi împartă cu şeful lui. Lucra într-un tricou albastru rupt şi pătat şi pantaloni de doc cu buzunare, bine fixaţi sub burtă cu o curea ce părea mai degrabă o funie.

– Ah, și sper că stați în casă cu ușa încuiată. Dimineață am intrat din greșeală la una din vecinele dumneavoastră și era în țâțele goale! Nici măcar n-am avut cu ce să-mi clătesc și eu ochii!

Îmi povesteşte apoi cum s-a căsătorit la 18 ani, cu o fată de care îi era milă. Era din acelaşi sat cu el. O bătea ta-su! Aşa că a luat-o el de nevasta, să o scape de bătăi.  Avea grijă de ea ca de ochii din cap. Muncea mult să îi poată oferi tot ce îşi doreşte. Au doi copii. Iar ea, după 18 ani de căsătorie a plecat în Italia “la produs”. De 5 ani nu mai ştie nimic de ea.

– Să ştiţi că pot să vă ajut şi să găsiţi de muncă. Eu cunosc mulţi oameni. Vă bag la o arhivă dacă vreţi. E sigură treaba! Şi nu trebuie decât să scrieţi nişte hârtii în calculator!

– Nu, vă mulţumesc mult. Deocamdată aş vrea să încerc să fac ceva pe cont propriu.

– O să reuşiţi sigur! Sunteţi femeie valabilă!

Stătea aplecat peste țevile celea şi îi vedeam chiloţii albaştri. Nu văzusem în viaţa mea nişte chiloţi atât de mari. Cred că dacă îi întindeai puţin intra un TICO în ei. Apoi m-am gândit că şi sufletul lui este la fel de mare…

– Ia vedeţi, vă place? Şi dacă îmi permiteţi, una şi cu una fac două, vă pot invita la o cafea?