Când eram mică duceam ghiozdanul Rebeccăi, cea mai cool fată din şcoală, doar pentru că dacă eram văzută cu ea eram şi eu în gaşca popularilor. Dacă Rebecca zicea că blugii mei sunt de rahat plângeam la Zmeu’ să-mi cumpere d-ăia cum are ea. Sau îi făceam temele lui Valentin că să mă ia şi pe mine în parcul Voinicelul. Apoi mi-am dat seama că nu mai trebuie să fac pe ”sclava” pentru că descoperisem o altă ”strategie” prin care să mă fac plăcută şi acceptată. Distram lumea. Nu era petrecere fără mine pentru că facem pe clovnul.
Aveam nevoie să mi se spună că sunt frumoasă, că mă duce capu’, că am o geantă trendy, că am gagic mişto.
Înnebuneam când auzeam vreun feedback de genul: “eşti needy”, “ţi-a ieşit un coş”, “ce glezne groase ai”.
Mă simţeam tristă, vinovată, frustrată, slabă, fără coloana vertebrală. Și totuși, acceptarea celorlaţi îmi injecta în vene tot ce aveam nevoie pentru a înainta prin viaţă.
Preţul cel mai mare plătit pentru validare a fost chiar a doua mea căsătorie. S-a întâmplat că eu am ajuns să îl cunosc pe soţul meu prin taică-meu. Îmi amintesc că m-am dus la el la o consultaţie trimisă de tatăl meu şi când am venit acasă am zis: „Tăticuleeee, m-am îndrăgostit de X!”. Zmeu’ a răspuns: „Vezi-ţi fată de treaba ta, că nu eşti tu de nasul lui!”. Şi am realizat după câţiva ani de lucru cu mine că în clipa aceea în mintea mea s-a aprins beculeţul care spunea că asta e şansă mea de a primi în sfârşit acceptarea tatălui meu, după care tânjisem atâţia ani. Şi pentru care luasem atâtea note de 10, mersesem la atâtea olimpiade, mi-am păstrat virginitatea până târziu, munceam în multinaţionale şi aveam banii mei etc. Dar degeaba! Aşadar, dacă reuşeam să ”îl am” pe bărbatul pe care tatăl meu îl aprecia aş fi fost în sfârşit validată de el.
Aveam nevoie să fiu acceptată dar nu-mi dădeam seama că de fapt oamenii mă plac pentru ceea ce nici măcar nu sunt.
Nici nu ştiu dacă este cineva care să nu fi avut niciodată nevoie de validare din partea celorlalţi. Asta n-aş crede! Dar la extrema cealaltă sunt cu siguranţă eu, care toată viaţa mea am avut nevoie de atenţia şi acceptarea celorlalţi.
Îmi amintesc că Oprah a zis la un moment dat: „Am vorbit cu 30000 de oameni. Toţi voiau validare!” Aşadar nu sunt cu siguranţă singura şi deci nici nu sunt complet greşită.
Lucrând cu mine mi-am dat seama că era un mare gol în mine şi că nu mă acceptam eu, în primul rând, aşa cum sunt. Practic, singura persoană de a cărei validare aveam nevoie eram chiar eu. Nu trebuie să mă valideze chiar toată lumea.
De când am realizat asta, am lucrat în mod conştient nevoia mea de validare. Am început prin a spune ce gândesc și a nu mai face ce vor alţii punându-i pe primul loc.
Încă nu-mi iese în toate situaţiile şi cu toată lumea, însă schimbările în bine care au început să apară sunt:
- Am început să atrag oameni care mă acceptă aşa cum sunt. Oameni care sprijină sincer şi autentic ceea ce vreau să fac fără să încerce să mă dea mereu înapoi.
- Am lângă mine din ce în ce mai mulţi oameni cu care pot fi eu însumi.
- Atrag oameni care sunt inspiraţi de curajul meu
Riscul este că acum nu mai sunt plăcută de toată lumea, nu mai sunt invitată la toate petrecerile etc. Dar mă simt liberă.
Se pare că este posibil să-mi trăiesc viaţa şi altfel decât făcându-le tuturor pe plac pentru a fi acceptată. Şi asta mă motivează şi mai tare!
Multumesc pentru articol. Ma regasesc.
Ma bucur mult!
[…] ”Și tu vrei să fii acceptat, nu?” – Între o viață liberă și una în care faci orice ca să le fii altora pe plac tu ce alegi? […]
Mulțumesc mult, draga mea! <3
Mulțumesc! Ma regăsesc cap coada…
In același timp, ma bucur si eu ca am fost luminata și am inteles ca nu e drumul corect. Probabil s-au aliniat Planetele pentru mai mulți deodata. 🙂
O data cu asta, au venit și altele, la pachet. Lucruri spirituale, cu adevărat importante, de valoare inestimabila și care ma împlinesc mai mult decât orice pe lumea asta. O numesc eu: esența vieții adevărate.
Mulțumesc!
Ba eu îți mulțumesc!
So true and so well written..
Thank you 🙂
Nu știu dacă e vorba de acceptare/validare.Poate in cazul meu se numește altfel…habar nu am.Oricum, zilele trecute am realizat că de la 12-14 ani nu am mai făcut ceea ce am vrut. Am tot făcut ceea ce trebuia făcut, ceea ce se așteptau alții să fac.Am uitat că eu sunt o prioritate pentru mine, am permis să fie mereu rândul altcuiva.Sunt sălbatică și non-conformista, zurlie și plină de viață, sensibila și chiar vulnerabila.Dar am pozat intr-un om puternic, pe care nimic nu îl doboară, intr- un om bățos, care știe mereu ce are de făcut și acționează după reguli – asa se așteptau toți să fiu și le-am oferit ceea ce și-au dorit.Am purtat o haina care nu îmi plăcea, care mă strangea.Apoi am obosit.Si au apărut regrete și frustrări.
Acum incerc sa mă eliberez, să mă regăsesc.Toti in jur sunt oarecum șocați.Dar eu am inceput sa mă plac.Si partea buna este că mă place mai mult și fiul meu.Mi-a zis la un moment dat: “Ești altfel de cum te-am crezut, ești mai buna.Esti mami și te iubesc.Dar erai plictisitoare”.
Minunat! Felicitări! Abia de-acum trăiești pentru tine 😉