Când eram mică, duceam ghiozdanul Rebeccăi, cea mai cool fată din școală, doar pentru că, dacă eram văzută cu ea, eram și eu în gașca popularilor. Dacă Rebecca zicea că blugii mei sunt de rahat plângeam la Zmeu’ să-mi cumpere d-ăia cum are ea. Sau îi făceam temele lui Valentin ca să mă ia și pe mine în parcul Voinicelul. Apoi mi-am dat seama că nu mai trebuie să fac pe ”sclava” pentru că descoperisem o altă ”strategie” prin care să mă fac plăcută și acceptată. Distram lumea. Nu era petrecere fără mine pentru că facem pe clovnul.

Aveam nevoie să mi se spună că sunt frumoasă, că mă duce capu’, că am o geantă trendy, că am gagic mișto.

Înnebuneam când auzeam vreun feedback de genul: “ești needy”, “ți-a ieșit un coș”, “ce glezne groase ai”.

Mă simțeam tristă, vinovată, frustrată, slabă, fără coloană vertebrală. Și, totuși, acceptarea celorlalți îmi injecta în vene tot ce aveam nevoie pentru a înainta prin viață.

Prețul cel mai mare plătit pentru validare a fost chiar a doua mea căsătorie. S-a întâmplat că eu am ajuns să îl cunosc pe soțul meu prin taică-meu. Îmi amintesc că m-am dus la el la o consultație trimisă de tatăl meu și, când am venit acasă, am zis: „Tăticuleeee, m-am îndrăgostit de X!”. Zmeu’ a răspuns: „Vezi-ți, fată, de treaba ta, că nu ești tu de nasul lui!”. Și am realizat după câțiva ani de lucru cu mine că în clipa aceea în mintea mea s-a aprins beculețul care spunea că asta e șansa mea de a primi, în sfârșit, acceptarea tatălui meu, după care tânjisem atâția ani. Și pentru care luasem atâtea note de 10, mersesem la atâtea olimpiade, mi-am păstrat virginitatea până târziu, munceam în multinaționale și aveam banii mei etc. Dar degeaba! Așadar, dacă reușeam să ”îl am” pe bărbatul pe care tatăl meu îl aprecia, aș fi fost, în sfârșit, validată de el.

Aveam nevoie să fiu acceptată, dar nu-mi dădeam seama că, de fapt, oamenii mă plac pentru ceea ce nici măcar nu sunt.

Nici nu știu dacă este cineva care să nu fi avut niciodată nevoie de validare din partea celorlalți. Asta n-aș crede! Dar la extrema cealaltă sunt cu siguranță eu, care toată viața mea am avut nevoie de atenția și acceptarea celorlalți.

Îmi amintesc că Oprah a zis la un moment dat: „Am vorbit cu 30000 de oameni. Toți voiau validare!” Așadar nu sunt cu siguranță singura și, deci, nici nu sunt complet greșită.

Lucrând cu mine mi-am dat seama că era un mare gol în mine și că nu mă acceptam eu, în primul rând, așa cum sunt. Practic, singura persoană de a cărei validare aveam nevoie eram chiar eu. Nu trebuie să mă valideze chiar toată lumea.

De când am realizat asta, am lucrat în mod conștient nevoia mea de validare. Am început prin a spune ce gândesc și a nu mai face ce vor alții punându-i pe primul loc.

Încă nu-mi iese în toate situațiile și cu toată lumea, însă schimbările în bine care au început să apară sunt:

  • Am început să atrag oameni care mă acceptă așa cum sunt. Oameni care sprijină sincer și autentic ceea ce vreau să fac fără să încerce să mă dea mereu înapoi.
  • Am lângă mine din ce în ce mai mulți oameni cu care pot fi eu însămi.
  • Atrag oameni care sunt inspirați de curajul meu.

Riscul este că acum nu mai sunt plăcută de toată lumea, nu mai sunt invitată la toate petrecerile etc. Dar mă simt liberă.

Se pare că este posibil să-mi trăiesc viaţa şi altfel decât făcându-le tuturor pe plac pentru a fi acceptată. Şi asta mă motivează şi mai tare!