Într-o vară, fix înainte să plec în Italia am avut câteva întâlniri cu un tip. Îmi amintesc că într-o seară rămăsese că ne vedem la 8, aşa că “m-am făcut frumoasă” şi l-am aşteptat. Pe la 8:30 îmi scrie că este încă la masă cu prietenii lui şi mai întârzie. Îi răspund că nu este nicio problema, îl aştept. A ajuns pe la 9 şi ceva… După întâlnirea aia n-a mai dat niciun semn.

Altădată, vorbesc cu unu’ cu care nu mă mai văzusem de ceva vreme şi stabilim că ne vedem a doua zi. A două zi însă, nicio vorbă de la el. Şi totuşi, când mi-a scris peste alte câteva luni am fost foarte încântată şi disponibilă să ne vedem când poate el…

Poate fi ok și așa, nu zic! Dar doar în cazul în care vrem doar sex și nimic mai mult (adică nu relație).

Mă uit cu atenție în urmă la relaţiile mele și-mi vin în minte tot felul de situații similare: ba mă suna în ultima clipă să-mi spună că a intervenit ceva care i-a schimbat planurile, ba l-a apucat durerea de măsea fix în fața blocului, ba i-au venit părinții cu juma’ de neamuri în vizită surpriză de l-au consemnat forțat la domiciliu.

O mică voce interioară îmi spunea de fiecare dată că nu este ok să fiu tratată aşa, dar eram mereu înțelegătoare. “Nu-i nicio problemă”, era răspunsul meu standard, mereu cu zâmbetul pe buze, deși simțeam cum mi se strânge stomacul și-mi rețineam cu greu lacrimile de frustrare. Îmi dau seama că de fiecare dată aş fi făcut orice credeam eu că ar putea să-i convingă pe bărbații din viața mea că sunt iubibilă. Când venea vreunul la mine, trebuia să fie totul perfect, curat, aranjat. Mă duceam la supermarket şi veneam cu pungile pline, ca-n greierele și furnica, să fiu sigură că e oferta bogată la micul dejun, nu doar cu apă şi maxim un iaurt, ce am eu de obicei în casă. Și că are și periuță nouă de dinți la baie. N-am ajuns încă să le iau pijamale cu dungi și papuci de casă, dar am mers chiar până acolo încât, când eram la Milano, i-a cumpărat unui tip biletul de avion doar ca să vină la mine, pentru că era într-o perioadă “dificilă”.

Dacă mă deranja ceva, nu îndrăzneam să spun, căci Doamne fereşte, dacă îl supărăm cumva şi mă părăsea? Dintre toţi, unul singur mi-a zis când ne-am despărţit (adică el de mine):

–  Problema cu tine este că eşti „prea perfectă” şi asta mă face să mă întreb ce este în neregulă cu tine. Nimeni nu e perfect. În plus, toate eforturile astea pe care le faci şi faptul că dai atât de mult pun foarte mare presiune pe mine. Şi niciodată n-ai zis NU! Eşti cea mai de treabă şi înțelegătoare fată pe care o cunosc!

Ce spuneau toate astea despre mine?

Am fost întotdeauna cea care le-a permis altora să profite de mine. Acceptam practic „iubirea” pe care credeam că o merit, căci nu ştiam că poate fi şi altfel. Nici nu mă gândeam că pot fi iubită şi respectată fix aşa cum sunt, fără să fac vreun efort supranatural ca să fiu perfectă.

Ce am învăţat din toate astea?

  • Să nu mă abat de la valorile mele (acum că le-am înțeles).
  • Să mă respect suficient ca să mă îndepărtez de oricine nu mă tratează cum simt eu că merit.
  • Să fiu autentică, fără să fac eforturi să fiu plăcută.
  • Să nu mai pun un preţ atât de mare pe părerea celorlalţi.
  • Să ascult şi să respect acea mică voce interioară care ştie întotdeauna ce e mai bine pentru mine.

Dacă noi nu ne respectăm, nu putem să avem grijă de noi aşa cum ar trebui. Știu că e greu să ajungi la echilibrul tău cu tine, dar sunt câteva lucruri simple pe care putem să ni le dăruim: să stabilim limite pentru viaţa şi relaţiile noastre, să nu le mai permitem celorlalți să ne trateze prost şi, atunci când totuși o fac, să ne îndepărtăm de ei.

Pentru că, dragă Oana Radu, “Pa, iubito, ne-auzim” nu înseamnă niciodată: “Vrei să te măriți cu mine?”