Pentru cei mai mulți, copilăria e vârsta fericită la care ne întoarcem cu drag, cu nostalgie, cu lumină, e plină de amintirile alea care te fac să zâmbești fără motiv, e distanța de la care oamenii se văd mai buni. Pe mine, însă, puține lucruri din copilărie mă emoționează pozitiv. De fapt, ca să fiu sinceră, nici nu-mi amintesc mare lucru. De exemplu, nu țin minte nimic din ce mi s-a întâmplat între clasele V-VIII. Nimica, nimicuța. De parcă a venit cineva și a șters tot cu un burete uriaș și a lăsat în urmă doar lumină. Naiba știe ce-o fi dincolo de ea. În schimb, țin foarte bine minte chestii de când eram mică de tot. Am flashuri. Cum ar fi atunci când m-au pierdut ai mei la munte, la Pârâul Rece.

Așa arătau toate verile noastre: mergeam la munte la Pârâul Rece și la mare la Costinești, în stațiunile de la BTT, unde ajungeai cu bilete rezervate pentru privilegiați. Dar știa Zmeul pe cineva. Zmeul știa oriunde pe cineva. Pe vremea lui Ceaușescu, avea pile și relații peste tot, pentru că lucra la service-ul auto, unde nu veneau cu Daciile decât ăia care le aveau: doctorul Nu-știu-care, inginerul Nu-știu-cum și domnul ăsta de la BTT, care ne trimitea la Costinești și la Pârâul Rece. Alții n-aveau mașini.

Așa se face că în vara aia eram la Pârâul Rece cu niște prieteni de familie, cu care am plecat într-o zi spre o poieniță, ca să facem grătar, cu pături, cu roșii și ridichi, cu toate alea după noi, ca țiganii. Eu aveam vreo 5 ani și mă jucam cu băiețelul lor, un puști nițel mai mare decât mine, când dintr-o dată m-am trezit singură. Nu știu cum, pur și simplu nu mai era nimeni pe lângă mine. Pot să trăiesc și-acum spaima aia, singură, fără să știu unde sunt, încotro erau ai mei și pe unde s-o apuc. Mă văd și acum pe un drumuleț cu niște pietre mari, cu pădurea pe lângă mine și cu un râu care curgea liniștit pe lângă drumuleț. Acolo, în munții ăia mari, într-un loc în care, dacă țipai sau ziceai ceva, singurul care-ți răspundea era ecoul.

Credeam că s-a sfârșit, că o să mor acolo. Nu știam ce e moartea, dar părea o soluție logică, singurul mod în care se poate termina ceva. Orice. Era cald, foarte cald, iar eu purtam doar o pereche de chiloței, un fel de slip, cu niște săndăluțe în picioare și-atâta, o ținută foarte sexy în care mă puneau ai mei să stau la soare. Cu ochii minții văd și acum toată măreția aia și pe mine mică, atât de mică, așa, cât un grăunțel, gata să mor. Nu știu la ce mă gândeam, doar că nu mai vedeam și nu mai auzeam pe nimeni. Cred că o strigam pe mama sau pe tata și auzeam cum vine înapoi doar vocea mea mică, amplificată de pereții ăia de stâncă, de parcă dintr-o dată sunetul crescuse și se făcuse adult, în timp ce eu mă micșoram din ce în ce mai tare.

Și apoi, de nicăieri, văd camionul care vine spre mine, un fel de basculantă condusă de nenea ăsta, și el în pielea goală, doar cu pantaloni, dar fără tricou, transpirat tot de căldurile alea mari. Se apleacă și mă întreabă de pe geam:

– Cum te cheamă, păpușă?

– Gabi, zic înfiptă, că așa-mi ziceau ai mei când eram mică.

– Și ce faci tu aici?

– M-am pierdut…

Și omul m-a luat lângă el în mașină și m-am simțit atât de protejată cum nu m-am mai simțit decât după zeci de ani, când m-a îmbrățișat pentru prima oară bărbatul pe care-l iubeam. Îmi plăcea să fiu acolo, să privesc totul de sus, uitasem că nu sunt cu ai mei, că m-am pierdut. Aveam lângă mine un bărbat puternic, controla toată mașinăria aia și mă urcase lângă el, pe umerii lumii, mai sus decât toți munții care ne înconjurau. Eram în siguranță, nu mai aveam să mor, iar gândul ăsta m-a făcut să mă simt puternică. Nimic nu putea să mă doboare.

Nu știu cum a făcut omul ăsta, dar i-a găsit pe ai mei și m-a livrat în siguranță. Nu mai țin minte altceva absolut nimic, doar starea aia de bine pe care mama mi-a reproșat-o întotdeauna: că mă simțeam întotdeauna mai bine cu alți oameni decât cu ea.

Oh, și mai țin minte ceva: palma pe care am primit-o când m-au primit înapoi, ca să mă învăț minte să mă mai îndepărtez vreodată, să mai îndrăznesc vreodată să explorez lumea și, mai târziu, viața.