Giurgiu. Iunie 2010.

Parcăm în faţa unui bloc comunist cu 4 etaje. În faţa scării sunt câţiva copii în chiloţi, care ascultă ceva muzică despre fericire, la un casetofon. Unul mic de tot stătea într-un lighean. Se opresc o clipă din scuipat seminţe şi se holbează la noi. Uşa de la intrare este ruginită. În jumătatea de jos se mai văd doar cioburi din geamul care fusese cândva şi mai are pe ici pe colo o urmă de vopsea verde. Bag degetul într-o gaură pentru a o deschide şi ajungem la apartamentul 33, la parter, unde stă Maria, o faimoasă ghicitoare în cafea. Intrăm în camera „de lucru” unde ne pofteşte pe canapeaua căptuşită cu catifea grena şi ne serveşte cu cafea din ibricul în care era deja pregătită. Ceştile de cafea sunt cu flori roz şi margine argintie. Ca cele pe care le primeşti de pomană în Sâmbăta Morţilor. În faţa canapelei este o măsuţă veche, pe care pusese un mileu din macrame. În stânga măsuţei stă ea, pe un fotoliu mare, ca un jilţ, cu margini din lemn dantelat. Pe peretele din stânga are o vitrină veche în care ţine multe bibelouri. Pe peretele din dreapta este o icoană mare cu Fecioara Maria reliefată în argint strălucitor. În cele câteva minute în care ne bem cafeaua vorbim puţin despre ce se mai dădea la televizor atunci, despre vreme şi despre Dumnezeu. Întoarce ceştile de cafea. Mai vorbim puţin despre Andreea Esca. În sfârşit a venit momentul pentru care ne aflăm acolo şi ridică prima dată ceaşca mea. Se uită în tăcere la pereţii ceştii pe care o întoarce pe toate părţile.

– Tu ai grele încercări în viaţa asta! Ceaşca ta e tare întunecată! Ia uite aici astea 3 puncte. O să o ai o mare răscruce… La tine apare bine doar serviciu’! Eşti deşteaptă, îţi merge mintea. Ia uite aici astea 2 cercuri… e despărţite! Fata mea, ai cununiile legate!

– Păi cum, doamna Maria? M-am căsătorit deja de 2 ori până acum!

– Te-oi fi căsătorit tu! Dar nu văd aici bărbat cu care să faci casă, pentru că ai cununiile legate! Ai ghinion la bărbaţi!

 

Bucureşti. Iunie 2017.

Dragă doamnă Maria,

de când am fost la dumneavoastră m-am tot întrebat ce înseamnă că am cununiile legate. Şi vreau să vă spun în această scrisoare ce am aflat. Vedeţi dumneavoastră, am crezut şi eu mulţi ani că am ghinion la bărbaţi. Nu a fost uşor să fiu sinceră cu mine şi să recunosc că nu e vorba nici pe departe de ghinion.

Ştiţi de ce nu a mers niciuna din relaţiile mele?

Păi pentru că de fiecare dată când mă atrăgea un bărbat mă îndrăgosteam de fapt de “proiecţia” mea cu privire la acea persoană. Adică de o iluzie, nu de ceea ce era el în realitate. Îl puneam imediat pe un piedestal, aşa cum făcusem şi cu tatăl meu şi nici cu macarua nu-l mai dădea cineva jos d-acolo. Invariabil avea umor, era carismatic, era descurcăreţ şi activ ca şi tatăl meu. Nici măcar nu-l vedeam vreodată aşa cum este el, cu bune şi cu rele. De fiecare dată era „The One”, THE PERFECT ONE!

Deodată devenea centrul universului meu şi viaţa mea gravita toată în jurul lui. Mergeam şi eu la cafea cu fetele, la film sau vreo piesa teatru, plecam în weekend-uri, mai mergeam la sală, citeam… Dar odată începută relaţia, toate acestea dispăreau: viaţa mea nu mai exista decât în funcţie de el. Şi îl sufocam!

Aţi înţeles dumneavoastră ce vreau să zic!

Totodată, nici eu nu eram cea reală, adică autentică. Şi eu mă prezentăm în relaţie mult mai tolerantă, mai răbdătoare, mai bună etc decât eram în realitate. Nu că aş fi ştiut exact cum sunt eu, cea reală, dar oricum aş fi fost consideram că nu merit să fiu iubită pentru ceea ce aş fi. Aşa că mă prezentam după cum credeau eu că vor bărbaţii, într-un ambalaj foarte vesel colorat, extrem de atrăgător. Şi evident că THE ONE se îndrăgostea de frumosul ambalaj.

Dacă de exemplu nu îi plăcea că port pălărie, nu mai purtăm. Dacă nu îi plăceau femeile care purtau sandale, mă prefăceam că nici n-am avut vreodată! Nu mă mai îmbrăcăm pentru mine ci pentru el.

De-aș fi fost nominalizată la premiile Oscar sigur aş fi plecat acasă cu statueta de aur.

Şi cum să vă spun eu, doamna Maria… la fel ca în piesa Laurei Stoica, nu puteam juca un rol la infinit şi de fiecare dată eram doar:

„Un actor grăbit, care spune replica şi-apoi a plecat zâmbind,

Un actor grăbit, care-a şi uitat ce a rostit pe scenă,

Un actor grăbit, care pleacă imediat ce piesa a luat sfârşit,

Bucuros că rolul a fost uşor, aleargă… spre alt decor?”

Dacă v-aţi uita din nou în ceaşca mea de cafea aţi vedea că nu făceam intenţionat asta ci pentru că fetiţa din mine suferea foarte tare – nu se simţise iubită de părinţii ei.

Deci nu mă iubeam nici cât negru sub unghie, nu mă respectam, nu mă valorizam. În mine era un mare gol pe care aşteptam să-l umple el, THE ONE.

Aşadar, dacă mai vin la dumneavoastră fete cu “cununiile legate”, vă rog să le povestiţi cum mi le-am dezlegat eu cu terapie şi toate cele, adică să le spuneţi aşa:

Dacă vreţi cu adevărat o relaţie care să dureze, începeţi prin a face cunoştinţă cu voi înşivă. O să vedeţi cât de mult o să vă placă persoana pe care o veţi descoperi. Apoi prezentaţi-vă celuilat fix aşa! Luaţi lucrurile încet, aveţi răbdare. Aşteptaţi să vă cunoaşteţi unul pe celălalt aşa cum sunteţi, fără proiecţii şi iluzii. Fiţi conştiente de calităţile voastre şi acceptaţi-vă defectele. Ţineţi minte că fericirea voastră depinde numai de voi. Nu de prietenii voștri, nu de părinți, nu de un bărbat. Doar de voi! Găsiţi-vă pasiuni, faceţi lucruri care vă plac şi nu renunțați la ele atunci când sunteţi într-o relaţie. Daţi vieţii voastre un sens!

Haideţi că n-am ştiut eu să vă zic cu puncte şi cercuri şi probabil că nimic din ce v-am povestit nu se vede în ceaşca de cafea. Dar vă sigur că se văd în ciobiturile de pe sufletul meu!

Cu recunoştinţă,

Oana Radu