Sunt la volan. Semaforul se face roșu și, la trecerea de pietoni, văd un tip pe bicicletă care îmi zâmbește. Îi zâmbesc și eu și îi fac discret cu mâna.

Imediat ce se face semaforul verde pornesc și ajung în parcarea din față unde, Slavă Cerului, găsesc loc și parchez. Este una din zilele alea în care totul merge strună, în care radiezi și ești numa` un zâmbet.

Când dau să cobor, îl văd lângă ușa mea pe tipul de pe trecerea de pietoni.

Îi zâmbesc din nou, scot cheile din contact, îmi iau geanta și cobor.

–         Heeey! Bunăăă (îl și pup). Ce mai faci? La ce maraton ai mai alergat?

–         Cum mă cheamă? întreabă el nedumerit.

–         Florin!

–         Ne cunoaștem?

–         Da! Ne-am văzut o dată la ziua Magdei, anul trecut.

–         Nu… eu sunt Tudor!

–         Ah… VAI! Și te-am și pupat!

–         Mi s-a părut mie că ești foarte prietenoasă?

–         Ce tareee! Faza asta merită povestită pe blogul meu!

–         Păi? Tu scrii poveşti?

–         Da…

–         Interesant! Eu înregistrez poveşti!

To be continued… or not! Oricum nici nu contează! Cert este că da, e adevărat, uneori în viață nu-ți aduce anul ce-ți poate aduce clipa.

”Life is like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get”.