Sunt la volan. Semaforul se face roşu şi la trecerea de pietoni văd un tip pe bicicletă care îmi zâmbeşte. Îi zâmbesc şi eu şi îi fac discret cu mâna.

Imediat ce se face semaforul verde pornesc şi ajung în parcarea din faţă unde Slavă Cerului găsesc loc şi parchez. Este una din zilele alea în care totul merge strună, în care radiezi și ești numa` un zâmbet.

Când dau să cobor, îl văd lângă uşa mea pe tipul de pe trecerea de pietoni.

Îi zâmbesc din nou, scot cheile din contact, îmi iau geanta şi cobor.

–         Heeey! Bunăăă (îl și pup). Ce mai faci? La ce maraton ai mai alergat?

–         Cum mă cheamă? întreabă el nedumerit

–         Florin!

–         Ne cunoaştem?

–         Da! Ne-am văzut o dată la ziua Magdei, anul trecut.

–         Nu… eu sunt Tudor!

–         Ah… VAI! Şi te-am și pupat!

–         Mi s-a părut mie că eşti foarte prietenoasă ?

–         Ce tareee! Faza asta merită povestită pe blogul meu!

–         Păi? Tu scrii poveşti?

–         Da…

–         Interesant! Eu înregistrez poveşti!

To be continued… or not! Oricum nici nu contează! Cert este că da, e adevărat, uneori în viață nu-ți aduce anul ce-ți poate aduce clipa.

”Life is like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get”